Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = ştiinţă) este ştiinţa care studiază comportamentul uman, inclusiv funcţiunile psihice şi procesele mentale ca inteligenţa, memoria, percepţia, precum şi experienţele interioare şi subiective cum sunt sentimentele, speranţele şi motivarea, procese fie conştiente, fie inconştiente.
În acest cadru general al activităţii psihice distingem următoarele categorii:
- Conţinut psihic sau de conştiinţă: elementul care, într-un moment determinat, face obiectul unei funcţiuni psihice.
- Funcţiuni psihice: modalitatea specifică a activităţilor conştiente independent de conţinutul lor.
- Mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităţilor inconştiente.
- Sfere sau straturi psihice: ansamblul de funcţiuni şi mecanisme comune unei anumite funcţiuni psihice (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă, etc.).
- Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective şi voluntare care pot fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).
Psihologii adoptă diverse modalităţi în studiul activităţii psihice. De exemplu, psihologia experimentală foloseşte metode ştiinţifice în descrierea şi înţelegerea cauzelor şi relaţiilor reciproce ale unor procese diferite cum sunt percepţia, învăţarea, memorizarea şi comportamentul social. Psihologia umanistică face mai de grabă investigaţii calitative pentru a cerceta experienţele subiective ale fiinţelor umane.
De la înfiinţarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcţii şi subspecialităţi, care dispun doar în parte de un limbaj comun.
Psihoterapia este o denumire generică dată unui ansamblu de metode şi tehnici de intervenţie asupra psihicului uman aflat în diferite stări de disfuncţie adaptativă (nevroze în special).
Mai nimerit ar fi să se vorbească despre “psihoterapii” deoarece fiecare tehnică în parte se revendică teoretic de la una din numeroasele şcoli şi orientări din psihologie. Clasice sunt:
- psihanaliza (sau psihoterapia de inspiraţie freudiană)
- psihoanaliza (care are la bază sistemul teoretic elaborat de psihiatrul de origine elveţiană Karl Gustav Jung)
- psihoterapia adleriană (care-şi are inspiraţia în scrierile teoretice ale medicului Alfred Adler)
- psihoterapia non-directivă (Carl Rogers)
- terapia comportamentală (Skinner)
- terapiile cognitiv/comportamentale (Aaron T. Beck, Albert Ellis), etc.
De la jumătatea secolului al XX-lea şi până în prezent, diversitatea orientărilor în psihoterapie a crescut foarte mult. Oricum, fiecare tehnică în parte vizează dezvoltarea armonioasă a persoanei şi îşi propune să contribuie la uşurarea suferinţei psihice. Psihoterapia este un domeniu interdisciplinar şi este situată la graniţa dintre practică şi teorie, dintre medicină şi psihologie.
Ca metodă de tratament, psihoterapia este o intervenţie psihologică asupra bolnavului realizată prin mijloace şi metodologii specifice ce ţin de un cadru clinic şi teoretic şi care urmăreşte diminuarea sau înlăturarea unor simptome sau comportamente neadaptate şi reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor simptome/tulburări şi/sau uneori prin restructurarea personalităţii.
În psihoterapie, influenţa asupra psihicului bolnavului se poate exercita prin: discuţii (care respectă o anumită tehnică), persuasiune, hipnoză, sugestie, restructurare cognitivă.
Psihoterapia poate fi practicată de persoane având formaţii iniţiale diverse (psihologi, medici, alţi specialişti în diverse ştiinţe umane), dar numai după ce aceştia parcurg un program specific de pregătire.
Terapia ericksoniană
Motto: „Există lucruri pe care le ştiţi, dar nu ştiţi că le ştiţi. Când veţi şti ceea ce nu ştiţi, atunci va veţi schimba.” (Milton Erickson)
Terapia ericksoniană propune atât terapeuţilor, cât şi clienţilor, prin tehnicile sale, o abordare dintr-o perspectivă paradoxală a problematicii vieţii cotidiene care provoacă, mediat prin terapeut, la o căutare din partea clientului a resurselor interioare necesare schimbării expectate.
Fiecare dintre terapiile existente în prezent au ceva specific care le diferenţiază unele de altele. Surpriza vine din partea clientului care, de cele mai multe ori, în unicitatea sa, aduce o diversitate aparte care solicită terapeutului flexibilitate, originalitate, adaptare la harta personală a fiecăruia dintre noi, surprinzător aceleaşi lucruri fiind cerute de procesul de schimbare şi de la client.
Ceea ce subliniază terapia ericksoniană este ideea că fiecare dintre noi suntem înzestraţi cu resursele necesare rezolvării oricăror probleme, satisfacerii oricăror nevoi interioare. De aici se poate naşte întrebarea: „OK, dacă totul e în mine cum de nu-mi dau seama?”. Motivele pot fi variate. Zi de zi ne propunem tot felul de lucruri de rezolvat, scopuri de atins, iar acestor obiective le alocăm un timp personal de atingere, rezolvare. Uneori nu reuşim să le rezolvăm într-o unitate de timp utilă nouă şi apar frustrări, nemulţumiri care, vrem nu vrem, activează blocări, opacizări „interioare” ce ne afectează confortul vieţii de zi cu zi. Şi nu mai găsim alternative, „preocupaţi” prea mult de faptul că ceea ce am încercat până atunci nu s-a dovedit folositor. Alteori investim într-o relaţie, facem tot ce se poate din punctul nostru de vedere, credem că totul este ok şi într-o zi, partenerul de cuplu îşi arată nemulţumirea, noi ne arătăm nemulţumirea………ceva nu mai este cum a fost……….şi te întrebi…..ce anume?….şi cauţi soluţii……………şi încerci, te consumi….. pentru că acel lucru este important pentru tine….şi parcă ceva din tine iţi spune că se poate şi mai mult, altfel, mai bine……..că nu e suficient……. „Cum de nu pot? Unde sunt soluţiile, că eu personal nu le văd, nu le simt?! Unde sunt resursele din mine?” şi aici vine psihoterapeutul şi intervine ajutând clientul să deblocheze aceste resurse care abia aşteaptă să fie folosite, iar terapia, ca proces, le stimulează să „lucreze” în avantajul clientului. Am fi uimiţi de ce putem găsi în noi şi nu ştim încă!
Oamenii sunt unici şi prin urmare şi problemele lor sunt unice, din acest motiv terapeutul, în vederea alegerii unor tehnici optime de intervenţie, pune bazele unei relaţii terapeutice bazate pe respect, înţelegere şi empatie. Este un proces în care terapeutul şi clientul se afla într-un parteneriat dezvoltând o relaţie colaborativă în care clientul este expertul şi care este bazată pe principiul că el ştie cel mai bine ce îi este util şi ce i se potriveşte. Terapeutul intra în acest demers lăsând deoparte propria realitate psihologică, propriile concepţii şi prejudecaţi.
Un alt principiu este că în acest parteneriat „nu exista eşec, exista doar feedback” (Walter şi Peller, 1992). Uneori se întâmplă ca o anumita tehnică să nu aibă rezultatele scontate sau să nu fie în total acord cu nevoile clientului pe parcursul terapiei şi apare ceea ce este cunoscut în general sub numele de rezistenţă. Pentru terapeutul ericksonian acest lucru este un semnal că recurge la „chei nepotrivite” , un semn al schimbării strategiei de lucru, astfel demersul terapeutic rămâne unul deschis alternativelor în ceea ce priveşte alegerea tehnicilor adoptate în decursul şedinţelor. Nimic nu e imposibil în terapie!
Erickson a dat noi valenţe accepţiunii de inconştient în relaţie cu hipnoza. Inconştientul este locul unde clientul poate găsi, prin contextul creat de psihoterapeut (transă hipnotica), răspunsul la problemele sale, resursele utile în găsirea de noi alternative, noi soluţii; răspunsuri, resurse a căror accesare în viaţa de zi cu zi este limitată de experienţele conştiente de viaţa. Cărora dintre noi nu ni s-a întâmplat, în încercarea de a rezolva o problemă importantă, presantă, să nu reuşim, oricât ne-am strădui, să găsim soluţia optimă de rezolvare?! Şi totodată să avem puternicul sentiment că este undeva acolo, la indemnă, însă fără să „vedem” conştient exact unde. Ca ulterior, după ce am renunţat în căutarea noastră, la câteva ore, la câteva zile, după o noapte de somn odihnitor, soluţia să apară „din senin”, uimindu-ne că nu o găsisem până atunci! Transa hipnotică oferă tocmai acest prilej. În cadrul hipnozei ericksoniene, terapeutul mediază o punte de legătură cu inconştientul, într-o maniera directă şi fără a-l interpreta, permiţându-i să se exprime şi mai ales să acţioneze. Schimbarea terapeutică astfel apare ca un proces de depăşire a limitelor conştiente, un acces la ceea ce clientul nu ştia că ştie deja.
Cui se adresează acest tip de terapie? Doar adulţilor? Poate fi utilă în terapia de cuplu? În terapia familiei? În tulburări de dinamică sexuală? Poate fi folosită şi în cazul copiilor? Tulburări de comportament? Răspunsul este unul simplu: DA!Terapia ericksoniană, incluzând şi hipnoterapia, propune o multitudine de tehnici de lucru, o diversitate a limbajului terapeutic care conferă comunicării adaptabilitate, flexibilitate, eficienţă; nelăsând loc interpretărilor eronate şi venind în întâmpinarea nevoilor clientului.
De cate şedinţe este nevoie? Este o terapie de lungă durată? De scurtă durată? Numărul de şedinţe terapeutice este o ecuaţie personalizată ce pune în relaţie trei variabile: natura problematicii ridicate de client, timpul pe care acesta din urmă îl estimează ca necesar şi strategia terapeutică adoptată. Unii dintre noi avem nevoie de mai mult timp, alţii de mai puţin pentru a atinge scopul final al unei terapii.